Theodor Cazaban

Theodor Cazaban

Theodor Cazaban (2 aprilie 1921, Fălticeni, judeţul Suceava) – prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Anei (născută Checais) şi al lui Louis Cazaban, inginer de poduri şi drumuri. Urmează, până în 1940, cursurile Liceului „Nicolae Gane” din Fălticeni. În 1946 îşi dă licenţa în limba şi literatura franceză la Bucureşti, cu o lucrare despre Sentimentul religios la Baudelaire. Debutează în 1940, cu poezia Zvon de haiducie, la „Curentul literar”. În cursul anului 1941, colaborează la revista „Albatros”.

Frate al actorului Jules Cazaban, se simte atras de luminile rampei şi după câteva încercări, printre care şi un scenariu radiofonic, Copacul fermecat, difuzat în anul 1946, scrie drama în trei acte Ţara nimănui, recomandată de Petru Comarnescu pentru stagiunea 1947-1948, dar rămasă în manuscris. Traduce şi adaptează pentru Teatrul Poporului din Bucureşti, în aceeaşi stagiune, piesa Moştenirea de Guido Cantini, semnează regia unor spectacole de teatru radiofonic în perioada 1946-1947.

În noiembrie 1947 părăseşte ţara şi se stabileşte la Paris. Devenit secretar general al Fundaţiei Regale Universitare „Carol I”, Cazaban susţine, din 1951 până în 1970, o intensă activitate publicistică în „La Nation roumaine”. Din 1954 până în 1967, face secretariatul de redacţie al paginii literare de la „România literară” şi colaborează cu articole politice la „România”, ambele din New York. Totodată, susţine diverse rubrici de informaţie culturală la posturile de radio Vocea Americii şi Europa Liberă (1958-1987). În revista „Arena” (6/1963), prezintă literatura română din cei cincisprezece ani de exil, selecţia şi introducerea – nesemnată – a grupajului aparţinându-i.

În 1963 publică la Editura Gallimard romanul Parages, primit cu elogii de critica literară franceză, aşa cum demonstrează cronicile lui Claude Mauriac şi Philippe Brunetiere. În ciuda succesului ca romancier, Cazaban se întoarce la mai vechile preocupări teatrale, şi în 1964 scrie pamfletul dramatic Brambura, care însă nu găseşte ecoul necesar reprezentării. Redactează, în 1976, articolele despre arta medievală românească pentru La Petite Encyclopedie Larousse şi colaborează, foarte rar, la alte iniţiative publicistice ale exilului.

Romanul Parages, scris în maniera discursivă şi voit alambicată a rememorărilor suprapuse, determinate de asociaţiile întâmplătoare ale monologului interior, cultivat până la „ delir” – cum însuşi autorul spune -, se construieşte de fapt în jurul ideii de înstrăinare şi dezrădăcinare. În esenţă, este o scriere ieşită din experienţa exilului, din nesiguranţa unei existenţe puse veşnic sub semnul provizoratului şi al neputinţei dobândirii unei speranţe.

Cazaban atinge în unele paragrafe ale relatării sale epice dramatismul metafizic al disperării cioraniene. În raport cu acestea, descărcările erotice reprezintă o formă primară de redobândire a valenţelor vieţii, de confirmare a unei potente, ea însăşi sortită consumării în gol. E o nefericire continuă în prelungita aşteptare a naratorului, care nu speră nimic de la timpul ce urmează să se macine, ci se adânceşte până la pierderea de sine în ceea ce a fost deja trăit. E o permanentă scufundare în trecut, descriind o spirală cu vârful întors spre punctul iniţial.

De aceea, poate aşteptarea lui Vincent, în cafeneaua pariziană, are pentru personajul narator din Parages cam tot atâta semnificaţie cât dobândeşte şi aceea a lui Godot în piesa lui Beckett. În roman se recunosc însă şi destule elemente atestând înrudiri cu tradiţiile prozei analitice interbelice româneşti, de la luciditatea cinică a „dosarelor de existenţă” ale lui Camil Petrescu, până la neliniştea nostalgică a investigaţiilor lui Anton Holban sau la anchetele obsesionale, de poliţism erotic, ale lui Gib I. Mihăescu.

Ploaie la Chantilly, fragmente epice încredinţate de autor, în ultima vreme, presei, certifică aceleaşi remarcabile calităţi. Pe un alt palier, el pare a relua aici, într-un registru mai apăsat simbolic şi modificând substanţial datele existenţiale ale dezbaterii, aşteptarea prelungită, cu toate semnificaţiile ei, de acolo de unde le părăsise în Parages. Personajul narator însuşi, deşi situat în limitele unei alte vârste, continuă, între aceleaşi date ale monologului interior, să propună un profil caracterologic şi psihologic fixat anterior. Publicistica literară a lui Cazaban, risipită prin revistele culturale ale exilului, evidenţiază un intelectual fin, cu o amplă deschidere spre problematica majoră a epocii sale, dar şi cu un bine nuanţat concept al specificităţii româneşti într-un timp al „globalizării”, care tinde să anuleze tocmai specificitatea.

Cronicile şi microeseurile din „Anotimpuri”, „La Nation roumaine” sau „România” pun în valoare aspecte inedite ale mişcării literare româneşti din exil şi refac imaginea exactă a momentelor literare şi a operelor importante ale culturii noastre deformate de propaganda comunistă, fie că este vorba de eseistica lui Emil Cioran sau de Imagini şi simboluri în teatrul lui Eugen Ionescu, de traducerile shakespeariene ale lui George Ciorănescu din Pătimaşul pelerin sau de relevarea importanţei operei filosofice a lui Ştefan Lupaşcu, fie că glosează în marginea permanenţelor liricii argheziene sau evocă personalitatea lui Ion Creangă ca purtător de mesaj românesc esenţial, fie că oferă relecturi interesante ale poeziei lui Ion Barbu sau exprimă admiraţia covârşitoare pentru opera lui Lucian Blaga.

Opera literară

  • Parages, Paris, 1963;
  • Eseuri şi cronici literare, Bucureşti, 2002;
  • Captiv în lumea liberă. Theodor Cazaban în dialog cu Cristian Bădiliţă, postfaţă de Alexandru Paleologu, Cluj Napoca, 2002.

Traduceri

  • Mihai Eminescu, Lumiere de Lune – Lumină de lună, Bucureşti, 2001.
Share