Constantin I. Balmuş

Constantin I. Balmuş

Constantin I. Balmuş s-a născut la 25 mai 1898, Murgeni, judeţul Vaslui. Fiu al unui institutor, Balmuş începe şcoala la Iveşti, venind în 1909 la Liceul Internat din Iaşi, unde în acea vreme erau profesori G. Ibrăileanu, V. Bogrea, M. Carp, M. Jacotă, Calistrat Hogaş, Iorgu Iordan etc. Absolvind secţia clasică, după război se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din acelaşi oraş, iar în 1920 îşi ia licenţa în filologie clasică cu magna cum laude.

După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Militar din Iaşi, urmează câteva stagii de specializare în străinătate, la Bonn şi Berlin (1922-1924), la Şcoala Română din Roma (1925-1926). Îşi susţine doctoratul la Iaşi, în 1925, cu o lucrare despre tehnica povestirii la Plutarh în Vieţi paralele, iar pentru docenţă prezintă în 1931 Etude sur le style de Saint Augustin dans „Les Confessions” et „La Cite de Dieu”, apărut cu un an înainte la Paris. După stagiul de la Roma, publicase cercetarea De Quintiliani fontibus graecis (1927).

La Universitatea din Iaşi, asistent al lui I.M. Marinescu la Catedra de latină, avansat conferenţiar în 1932, devine profesor la Catedra de greacă în 1937 şi decan în 1945. Este transferat în 1948 la Universitatea din Bucureşti şi i se acordă acum mai multe demnităţi: membru al Academiei (1949), rector al Universităţii, director al Muzeului Naţional de Antichităţi, deputat în Marea Adunare Naţională etc.

Moartea survine pe când se afla internat într-o clinică din Elveţia, unde a şi fost incinerat.

Clasicist cu o pregătire serioasă, de structură enciclo­pedică, spirit mobil, în perpetuă ferventă, specialist cu privirea ageră, aţintită spre revigorarea disciplinei sale, dar şi literat cu bun gust şi înzestrare, Balmuş s-a racordat fericit la orientările mai noi ale filologiei clasice europene. Considerând insuficientă erudiţia pozitivistă, el va fi preocupat îndeosebi de „formele de creaţie şi de expresie” la scriitorii greci şi latini, căile de acces fiind deopotrivă traducerea şi comentarea literaturii antice

Transpune, în 1922, romanul Daphnis şi Chloe de Longos, cea dintâi traducere integrală în limba română (reeditată repetat până astăzi), unde „infidelitatea” produce un text meritoriu stilistic. Comentariul din Tehnica povestirii la Plutarchos în „Bioi paralleloi” (1925) îşi găseşte modelul în analiza lui H. Taine asupra operei lui Titus Livius şi urmăreşte sistematic felul în care istoria se metamorfozează în literatură în Vieţile paralele, clasicistul tinzând să definească nu numai arta lui Plutarh, ci şi arta din epoca helenística. În Etude…, lucrare ce îşi are locul ei în bibliografia augustiniană, demonstraţia e mai spectaculoasă, mai dezinvoltă; Balmuş verifică ideea că „arta este expresie”, iar în literatură „expresia este stil”, precum şi posibilitatea de a-l compara pe scriitorul latin cu mai toate vârstele literaturii, până la contemporaneitate. Căci Balmuş s-a îndreptat spre Antichi­tate ca un om al secolului al XX-lea, mişcându-se astfel într-un spaţiu a cărui extensie atingea epoca modernă. Interesat şi de evoluţia ideilor critice, estetice, este un specialist în artele poetice ale Antichităţii.

Tălmăceşte Tratatul despre sublim (1935), Tratatul despre stil al lui Demetrios (1943), Poetica lui Aristotel (1957). Transpunerile în româneşte, făcute cu ediţii critice de prestigiu în faţă, cu versiuni în franceză, italiană ori germană, antrenează interpretări moderne, nu o dată surprin­zătoare. Performante sunt şi tălmăcirile fragmentelor ilustra­tive incluse în cele trei tratate.

A mai tradus din Carducci (La izvoarele Clitumnului, 1940), iar postum, în 1963, a apărut, publicată prima oară integral în limba română, scrierea Despre vieţile şi doctrinele filosofilor a lui Diogene Laerţiu. De o bună apreciere s-au bucurat cursurile universitare ale lui Balmuş (la pre­luarea Catedrei de greacă de la Iaşi, lecţia inaugurală, ulterior editată, se intitula Fost-au grecii senini? şi urma o idee nietzscheiană), precum şi seria completă de manuale de limba latină pentru cursurile de gimnaziu şi liceu, publicate în colaborare cu Al. Graur, în 1935-1936.

Dacă prezenţa în presa interbelică („Viaţa românească”, Adevărul literar şi artistic”, „Favonius”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Jurnalul literar”, „Însemnări ieşene”, „Ethos” etc.) prelungeşte preocupările clasicistului, intrarea pe făgaşul publicisticii politice – în 1945 Balmuş acceptă să ia conducerea ziarului „Moldova liberă” -, ca şi alte câteva atitudini conjuncturale, excesive şi nedrepte faţă de confraţi, i-au pecetluit ultimul deceniu de viaţă. Vremea a vrut să selecteze şi să păstreze însă chipul cărturarului îndrăgostit de frumuseţea lumii antice.

Opera

• Tehnica povestirii la Plutarchos în „Bioi paralleloi”, Chişinău, 1925;

• De Quintiliani fontibus graecis, Iaşi, 1927;

• Etude sur le style de Saint Augustin dans „Les Confessions” et „La Cite de Dieu”, Paris, 1930;

• Fost-au grecii senini?, Bucureşti, 1938;

• Tucidide. Concepţia şi metoda sa istorică, Bucureşti, 1956.

 

Traduceri

• Longos, Daphnis şi Chloe, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1922;

• Tratatul despre sublim, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1935;

• Demetrios, Tratatul despre stil, introducerea traducătorului, Iaşi, 1943;

• Aristotel, Poetica, Bucureşti, 1957;

• Diogene Laerţiu, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, introducere de Aram M. Frenkian, Bucureşti, 1963.

Moare la 13 iulie 1957, Geneva, Elveţia

 

Sursa:

crispedia.ro

wikipedia

Share