Grigore Cugler

Grigore Cugler

Grigore Cugler s-a născut la 7 aprilie 1903, Roznov, judeţul Neamţ. Este fiul Anei, fiica lui Nicolae Tincu, scriitor, redactor la „Universul”, şi al lui Grigore Cugler, medic. După şcoala primară în satul natal, face studii secundare în Piatra Neamţ. În 1914 se înscrie la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi participă, ca elev militar, la campaniile din Moldova (1917-1918). Urmează Conservatorul (elev al lui Alf ons Castaldi, studii de vioară şi violă, studii de compoziţie cu Mihail Jora) şi este distins în 1926 de George Enescu cu o menţiune onorifică pentru Cvartetul de coarde nr. 1.

«Polonius s-a ascuns în măseaua mea, Ritta. Nu m-a supărat şi, la început, n-am zis nimic. De câte ori deschid însă gura ca să refac în sens invers opera berzelor şi a îngeraşilor, el îmi pune beţe în roata care reprezintă singura mea stare civilă. Cu acest sistem voi ajunge, desigur, la covrigi. Dacă Polonius îmi va pune beţe şi-n covrigi, atunci voi căuta o mascotă, o voi culca pe spate cu pedalele în sus şi, din fiecare muguraş de mamelă de pe pântecele ei, voi face câte un mercenar.
Este mica mea răzbunare, dar, la urma urmelor, nu am şi eu dreptul la o stalactită, uşor îndoită?» (Bon de rechiziţie)

În 1926, absolvind Facultatea de Drept, intră în diplomaţie şi este trimis la Berna, Oslo şi Stockholm. Debutează în octombrie 1928 cu proza Match nul, în „Tiparniţa literară”, apoi publică versuri şi proză în revistele româneşti de avangardă.

Primul volum îi apare în 1934: Apunake şi alte fenomene; „autor devorat de personajul său” (Monica Lovinescu), Apunake devine pseudonimul lui Cugler. O nouă ediţie din Apunake… iese în 1946 şi tot atunci, a doua carte, Afară de Unu Singur. În ciuda tirajului limitat, cartea a circulat şi era cunoscută de Paul Goma în 1956, în detenţia sa în Bărăgan, motiv pentru care această „primă operă clandestină” este socotită de Horia Stamatu „un fel de «samizdat avant la lettre»”.

«Cântecul lui Ebuzath

Când Ebuzath se prăbuşi-n ţârănă,
El, treizeci de duşmani târî cu sine,
Treizeci de morţi, cu pălăria-n mână.

Pământul, alintat ca o femeie,
Îşi răsbuna adâncurile calde
Şi fiecare mort era o cheie.

Când Ebuzath se prăbuşi din viaţă,
Mărgean topit i se-mpietri în vine.
În ochi îi răsăriră flori de ghiaţă.»

Consilier cultural la Berlin (1940) şi Bratislava (1941), apoi membru în corpul diplomatic românesc din Stockholm (1943-1945), Cugler revine în ţară şi, angajat în orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti, va cânta în stagiunea 1946. În acelaşi an e rechemat în diplomaţie în postul de consul la Oslo.

În 1947 demisionează şi, căsătorit (încă din 1937) cu o suedeză, pleacă într-o lungă călătorie – „concediu ilimitat” -, stabilindu-se în cele din urmă la Lima, în Peru, unde este violonist în Orchestra Simfonică Naţională şi totodată agent la o societate de asigurări. Ştefan Baciu, care l-a vizitat în 1956, a remarcat „tipica mentalitate de refugiat” a scriitorului, izolat în atmosfera românească a familiei, neinteresat de viaţa peruviană şi fără contacte scriitoriceşti, întâlnirea a determinat primele colaborări la revistele româneşti „Exil”, a lui Ştefan Baciu, şi „Înşir’te mărgărite”, editată de I.G. Dumitriu – ambele în Brazilia -, „Ethos” şi „Limite” (Paris), „Revista scriitorilor români” şi „Apoziţia” (Munchen), „Destin” (Madrid), „Mele” (Honolulu) etc.

Autor de proză absurdă, Cugler utilizează cu originalitate tehnica şi procedeele suprarealiste. Apropierea de Urmuz, impus în literatura română cu câţiva ani mai înainte, este evidentă, dar inventivitatea verbală, asociaţiile surprinzătoare, verva şi umorul fac din Cugler un scriitor original, cu identitate proprie. El dezvoltă tehnica urmuziană prin fantezia verbală, „inspirată de o graţie poetică, deschizând uneori perspective metafizice surprinzătoare” (Mihai Niculescu). Apunake şi alte fenomene este „romanul” unui cuplu, Apunake – Kematta, de la „nunta care a durat, cu totul, un veac” până la dispariţia eroului. Cei doi pleacă într-o călătorie pentru a culege „să­mânţa binelui”, „bunătatea de la cei ce nu ştiu ce să facă cu ea”, şi a o dărui fiului ce se va naşte.

«Ţin să se ştie că am scris această Carte de Bucate din proprie iniţiativă. Gândul meu a fost să fiu de folos şi fruntaşilor şi nevoiaşilor, văzutelor tuturor şi nevăzutelor, femeilor tinere şi bune, copilelor, vădanelor, celor care au nevoie de sprijin şi îmbărbătare, lacomelor, domoalelor, roşcatelor, negricioaselor, celor cu braţele ca şerpii ispitei, celor cu ochii duşi, pătimaşelor cu somn zbuciumat şi visătoarelor.
Cel mai greu lucru, când scrii o carte de bucate, este să nu te îndepărtezi de subiect. În ce mă priveşte, pot afirma fără nici un fel de exagerare că, de obicei, am mai multă trecere la femeile cu picioare groase decât la cele cu picioare subţiri. Acest simplu detaliu este, cred, o dovadă suficientă de seriozitatea intenţiilor mele culinare

Limbă à la Princesse

Luăm o limbă, două, trei, patru – cu cât mai multe, cu atât mai bine – şi le legăm împreună, cu un fir de păr de cal smuls din căptuşeala hainei. Presărăm deasupra treizeci de grame, însă numai pe o parte. Dacă am presăra pe amândouă părţile, s-ar face şaizeci de grame, ceea ce ar fi prea mult. Aşternem limbile pe o foaie de hârtie bine unsă şi le desenăm conturul cu creionul. Punem hârtia cu desenul în sus, pe un grătar bine încins, şi o frigem. Când a căpătat culoare, subţiem culoarea cu vin alb, iar restul îl lăsăm pe a doua zi. Unii servesc acest fel însoţit de o traducere în limba respectivă.
Am simţit întotdeauna o atracţie specială faţă de femeile cu ochi de culoare deschisă. Cred că aceasta se datorează faptului că cele cu ochi negri nu pot observa cu aceeaşi uşurinţă toate detaliile avantajelor mele fizice, ca, de pildă, firul unic de păr dintre sprâncene, tremurul uşor, ca de frunză, al urechii drepte, încordarea pătimaşă a vinelor gâtului când rostesc anumite cuvinte, cu glas de berbec, forma de ghioc a unghiilor şi darul lor de a prezice viitorul etc. Chiar spaniola – singura spaniolă de până acum – avea ochi albaştri. (De la scrierea acestor rânduri şi până la publicarea lor, a mai apărut o spaniolă, însă cu ochi negri).
Proporţiile reduse ale acestei lucrări mă obligă să nu am nici o milă pentru diabetici, nici o îndurare pentru vegetarieni şi nici o consideraţie pentru abstinenţi. A ataca o femeie direct nu înseamnă că o desconsideri; înseamnă pur şi simplu că vrei să o scuteşti de o pierdere de timp, mult mai gravă pentru ea decât pentru tine. În schimb, când dăruieşti flori unei femei frumoase, înseamnă că ai avut timp să te gândeşti că este politicos să-i dăruieşti flori – şi această atitudine poate fi privită de ea ca o insultă.
Nu-mi plac femeile scunde, deoarece, când dansez cu ele, le lovesc cu genunchiul sub bărbie. Odată, una şi-a muşcat limba şi mi-a scuipat-o în buzunarul vestei.

Colţunaşi cu Şteregoaie

Şteregoaia creşte în Bucegi. Dacă n-ar creşte, ar fi o mare pierdere pentru bucătăria românească.
Alegem câteva frunze mai mari de şteregoaie şi înfăşurăm cu ele, pe dinafară, cratiţa în care vrem să gătim. Apoi gătim. Când mâncarea este gata, tăiem în pătrăţele trei capete de acuzaţie şi unul de prisos. Adăugăm, în momentul când servim, buchetul de care am vorbit mai sus.
Cu o strângere de mână şi o privire languroasă poţi cuceri femeia care te doreşte. Pe cea care o doreşti tu, nu o poţi cuceri cu nimic. Tot atât de tare ca bărbaţii născuţi pentru a rămâne burlaci, sunt femeile născute să fie soţii reglementare. Sfatul bătrânesc: „Fă altuia ce ţi-ar place să ţi se facă ţie” trebuie urmat cu sfinţenie. Un fel de bucate foarte apreciat de amatorii de muzică este:

Curcanul cu Surdină

E destul de greu de preparat, din cauza formei lui puţin comode, dar naţionalitatea nu are o influenţă determinantă asupra manifestărilor erotice. Elveţianca de acum şase ani, căruia îi spusesem că sunt argentinian; sau americanca de la Karlsbad, care avea o căţea numită Femina, şi care mă credea suedez; sau daneza din balet, la Paris, căreia îi spusesem că sunt inginer persan…
Mă întreb, de multe ori, dacă nu sunt mai tânăr astăzi decât eram acum treizeci de ani? Mă întreb: dacă aş ridica un turn din toate iubirile trecute – mari şi mici – şi dacă m-aş sui în vârful lui, aş putea rezista oare dorinţei de a mă arunca jos, invocând pretextul că nu este destul de înalt?
…sau slovaca ce mă credea franţuz; sau franţuzoaica ce mă credea grec; sau româncele de pe vapor, pe care le lăsasem să-mi ghicească naţionalitatea şi care în fiecare zi mă credeau altceva; sau unguroaicele ce mă credeau ziarist elveţian; sau evreica pianistă, care mă credea evreu; sau bulgăroaica de la Mangalia, care ştia foarte bine cine sunt (pe unde vei fi şi ce vei fi făcând acum, căprioară sperioasă?)…

Costiţe Sultanine

Alegem o bucăţică tânără, cu pielea subţire şi carnea pietroasă. Împărţitul şi prepararea ei mă privesc personal. De asemenea, cheltuielile ocazionate de pregătirea acestui fel. Un singur lucru vă pot spune, care poate să vă folosească: anume, că o bucăţică de calitate superioară poate fi servită de mai multe ori.
…dar mexicana ce vroia să mă convertească la cataolicism; dar pictoriţa engleză, căreia i-am pozat pentru un tablou intitulat „Revelaţie”; dar rusoaica ce nu ştia decât limba ei – pe care eu n-o vorbesc – şi care plângea de înduioşare când îi răspundeam da! da! la toate întrebările; dar belgianca ce rămânea leşinată, de mă temeam regulat că n-o să se mai trezească; dar brăileanca ce se băga sub scaun, la cinematograf, de credea lumea că locul e liber şi vroia să se aşeze tocmai acolo…
E dureros că o iubire împărtăşită trebuie neapărat să se sfârşească, pe când una de care nu vrem să ştim nimic durează, adesea, până la moarte.

Ţiparul cu Mătănii

Ţiparul ales trebuie să fie destul de lung; altfel s-ar putea crede că este omidă. Apucăm ţiparul de cele două extremităţi şi-i facem un nod la mijloc. Tăiem căpătâiele şi cufundăm nodul într-un vas cu acvaforte care, când se răceşte, fluieră. În lipsă de ţipar, ne putem servi de un şirag de mătănii de chihlimbar. Rupem aţa între a zecea şi a unsprezecea mătanie şi deşirăm pe cele rămase pe fir, într-o farfurioară. Cântărim, iar deosebirea de greutate între ţipar şi mătănii o întrebuinţăm ca garnitură. Este un fel de mâncare ce trebuie tratat cu reciprocitate: dă el în clocot, dăm şi noi în clocot. Fără multă vorbă.
Nu am îndrăzneala să pretind că această Carte de Bucate poate face faţă tuturor cerinţelor; dar, scriind-o, mi-am dat toată silinţa să pun la îndemâna iubitorilor de mâncări alese, câteva reţete puţin obişnuite.
Şi acum, ca încheiere, câteva cuvinte despre:

Sosuri

Sosurile joacă, în bucătăria modernă, un rol foarte important. Cunoscând acest adevăr, bătrânul cusurgiu, de la care am învăţat unele din reţetele de faţă, spunea „Ne mulţumim cu ceea ce ne place şi preferăm ceea ce dorim”.
Primul sos al vieţii mele a fost Sozu-Masozu, un cotoi negru, cu pete tot negre. Cotoiul se numea, în realitate, Massencu – după numele unei mătuşe de la care îl primisem, şi care se numea Massinca. Îmi aduc foarte bine aminte că Sozu-Masozu nu era întrebuinţat decât în anumite epoci ale anului, şi niciodată în nopţile cu lună plină. De aceea, în casă la noi se gătea de obicei cu sos de roşii.
Alt sos, cât se poate de recomandabil, este Sosul Căpitan. Femeilor însă le cade greu. Multe fete tinere s-au aruncat în faţa trenului din pricina Sosului Căpitan. Sosul Căpitan este adus în sufragerie pe un afet de tun. Vistavoi sperioşi, cu mişcări stângace, toarnă lichidul cazon prin farfurii, pătând faţa de masă. Comesenii gâfâie, dar nu se lasă. Eu nu l-am gustat niciodată, fiindcă am fost reformat.» (Carte de bucate – Afară-de-Unu-Singur (1946))

Construit pe tiparul romanului picaresc, Apunake şi alte fenomene este de un picaresc aparte, în care, mai importante decât întâmplările – puţine – sunt situaţiile bizare în care sunt puşi eroii. Totul este firesc până la punctul în care lucrurile o iau razna, căpătând dimensiuni absurde. Atmosfera de ceremonial a căsătoriei devine brusc aberantă, apoi macabră: pe trotuarul „pavat cu cozoroace de şepci numărul 56”, mulţimea mânca „felii de capete de mort cu unt”. Un întreg arsenal de ciudăţenii se succedă până când, în „ceasul nunţii”, „toate luminile din grădină se stinseră şi în aceeaşi clipă ferestrele Palatului din fund prinseră să strălucească, ca şi cum în dosul fiecăreia s-ar fi aprins un soare”.

Seninătatea şi armonia răzbat aici, ca şi în toate scrierile lui Cugler, în ciuda satiricului grotesc, în zona căruia se dezvoltă capacitatea creatoare a autorului. Alunecarea din real în miraculos se petrece ca în basm, cu numeroase apariţii de personaje şi locuri supranaturale: oraşul Limonardo şi po­vestea „marelui învăţat Biju”, învingător în lupta cu „Mama Petre”, „monstru, cu capul despicat dintre ochi şi până la bărbie”, „paznicul hranei şi întrerupătorul zodiacului”, „Deca­nul Majestăţii”, „oraşul-surpriză” Bostonbach, unde „locuitorii nu umblă, ci se târăsc pe o parte a trupului, cu urechea lipită de pământ” şi au, ca principală ocupaţie, „crearea de materii nule”, călătoria cu „Antroposfera” în căutarea Kemattei etc.

Cugler parodiază şi combină genurile cu uşurinţa unui scamator care ştie să folosească ingenios substanţa lexicală. Elementul surpriză, prezent la tot pasul, vine de cele mai multe ori din limbaj, din deturnarea sensului cuvintelor şi a sintagmelor comune. În 1975, după moartea scriitorului, Ştefan Baciu a publicat în Editura Limite, de la Madrid, cel de-al treilea volum, Vi-l prezint pe Ţeavă, cuprinzând versurile şi poemele în proză pregătite pentru tipar de Cugler. Titlul volumului este dat de editor, după cel al poemului în proză considerat a fi cel mai „apunakian”.

Versurile în limba spaniolă şi franceză, ca şi multe versuri şi proze scrise în română, au rămas risipite în revistele exilului. Între ele, ingenioasa Carte de bucate, publicată iniţial în „Înşir’te mărgărite”, apoi în „Revista scriitorilor români” (9/1970), prezentând specialităţi precum „Limbă a la Princesse”, „Colţunaşi cu şteregoaie”, „Curcanul cu surdină”, „Costiţe Sultanine”, „Tipar cu mătănii” etc., dar şi Amintiri din copilărie („Ethos”, 1/1943), un fel de poem în proză în care îşi reconstituie trecutul din crâmpeie pe care le ordonează după bunul plac („îmi amintesc ce vreau şi cum vreau”).

«Despărţire

Eu m-am văzut plecând
cum vezi plecând un prieten
pe lunga despărţire
nedumerit
şi singur
la drum necunoscut.
Amar îmi este gândul
că poate niciodată
n-am să mai fiu cu mine
ca-n anii tinereţii
în anii mei albaştri…
M-am despărţit de mine
şi m-m văzut plecând.
Acuma, sunt eu singur
eu singur,
fără mine…»

Horia Stamatu, care a descoperit în02 scrisul lui Cugler pe moldoveanul „care calcă pe urmele lui Creangă”, a observat şi că autorul lui Apunake „depăşeşte literatura absurdului […] nu printr-un realism demonstrativ, ci printr-o realitate profundă, afectivă, la care ne duce capacitatea lui de ordonare armonică a limbajului”.

Opera literară
Apunake şi alte fenomene, Bucureşti, 1934; ediţia II, Bucureşti, 1946; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Oradea, 1996;
Afară de Unu Singur, Bucureşti, 1946;
Vi-l prezint pe Ţeavă, prefaţă de Ştefan Baciu, Madrid, 1975;
Alb şi negru, îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Bucureşti, 2003.

Muzică de cameră
Le petit balet, suite pour piano solo, Stockholm, litografiat Gr. Cugler;
Cvartet de coarde nr. 1 „Crăciun românesc” (1926), Stockholm, Ivarsons Tryckeri, 1934;
Valse pour violoncelle et piano, Stockholm, Ivarsons Tryckeri, 1934;
Adagio pour violon et piano, Stockholm, Ivarsons Tryckeri, 1934;
Cvartet nr. 2 pentru viori, violă şi violoncel, Firenze, 1933.

Muzică vocală
Rugăciune (1927), pentru voce şi pian / orchestră de coarde, versuri de Mihai Eminescu;
A la recherche de femme perdue (1936), ciclu de trei lieduri pentru voce şi pian, versuri de Vera Sager.

Surse:
crispedia.ro
poezie.ro

Share