Cincinat Pavelescu

Cincinat Pavelescu

Cincinat Pavelescu (20 octombrie 1872, Risipiţi, azi Milcovul, judeţul Vrancea – 30 noiembrie 1934, Braşov) este un poet, epigramist, autor de romanţe, lieduri, cantilene, serenade şi madrigaluri. Este fiul Paulinei (născută Bucşan) şi al lui Ion Pavelescu, inginer. Între 1883 şi 1891 urmează Gimnaziul „Dimitrie Cantemir” şi Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Pe când era încă elev, semnând cu pseudonimul P.C. de la Milcov, a debutat cu poezia Visuri triste în „Biblio­teca familiei” (3 martie 1891), la care va colabora şi ulterior.

În perioada studiilor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1891-1895), s-a ataşat de Al. Macedonski, începând, cu poezia Fecioara, să publice în „Literatorul” (1892). Apreciat de maestrul său, devine prim-redactor la „Literatorul” în noiembrie 1892, iar la începutul anului 1893 ajunge codirector, alături de Al. Macedonski. Împreună scriudrama Saul, dar nu e greu de precizat care a fost partea de contribuţie a lui Pavelescu; premiera are loc în decembrie 1893, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, din distribuţie făcând parte C.I. Nottara, Aristizza Romanescu, Aristide Demetriad. Pavelescu îşi continuă studiile la Paris (1895-1896), luându-şi licenţa în ţară, în 1897, cu teza Despre agenţii diplomatici. Va îmbrăţişa cariera juridică. Peregrinând, în calitate de magistrat, prin nenumărate localităţi (Brăila, Corabia, Piatra Neamţ, Sinaia, Oradea etc.), în cele din urmă se stabileşte la Braşov.

În 1916, la declanşarea primului război mondial, s-a refugiat la Iaşi, apoi, prin Rusia şi Suedia, a ajuns la Paris, unde va fi consilier juridic la Legaţia României, rămânând aici până în 1924. În capitala Franţei, la 6 decembrie 1920, începe să editeze „Le Courrier franco-roumain„, care va apărea până în 1922. Conduce şi alte periodice culturale sau literare: în 1907-1908 este prim-redac­tor la „Convorbiri critice”, în 1910 face parte din comitetul de redacţie al revistei „Falanga”,între 1931 şi 1934 e director al publicaţiei „Braşovul literar şi artistic”.

„Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată…
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas…
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt…” (Cântecul omului)

Colaborează la „Lumea nouă ilustrata”, „Adevărul ilustrat”, „Sămănătorul”, „Lucea­fărul”, „Viaţa literară şi artistică”, „Junimea literară”, „Românul literar”, „Voinţa Craiovei”, „Ritmul vremii” etc. Mai ales înainte de 1900 traduce versuri de La Fontaine, Jean Richepin, Francois Coppee, Heine etc., precum şi un roman, Roza din Grenada de Jean Rameau, tipărit în foiletonul ziarului „Ţara” (1894). A mai semnat Anonimul mijlociu, C. Bucşan, Cinci-Natus, P. Cincinat de la Milcov, De la Milcov, Excelsior, Marţial, Petron, Un anonim pauper, Ion şi Cincinat (împreună cu I.L. Caragiale) etc.

În 1908 devine cel dintâi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. La propunerea lui Octavian Goga, în 1927 i se decernează Premiul Naţional de poezie.

Pavelescu face parte dintre acei poeţi care, deşi nu au o operă de dimensiuni întinse, şi-au asigurat un loc propriu în istoria literaturii române. Volumului Poezii (1911) i-au urmat Epigrame (1925) şi Poezii (1926). În epocă celebritatea i s-a datorat epigramelor. Explicaţia constă în faptul că, după primul război mondial şi, mai ales, în ultima parte a vieţii, Pavelescu s-a lăsat antrenat şi acaparat de succesul pe care îl avea, fiind prezent în tot felul de şezători literare, în saloane, în reuniuni boeme în care dominau jovialitatea şi calamburul. Uimea asistenţa şi crea bună dispoziţie prin extraordinara uşurinţă de a improviza catrene, cu poantă savuroasă şi ironie fină, la adresa celor mai diverse personaje şi împrejurări din mediul literar-artistic, politic, juridic, gazetăresc, salonard etc.

„Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.

Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”

O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine…
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”

Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors… parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vâmtul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!” ( Cele trei năluci)

Se mai pot discerne dexteritatea cu care erau alcătuite catrenele, verva spumoasă, acuitatea instantanee a observaţiei, urbanitatea şi umorul sagace al ironiei. Prin natura şi obiectul lor, ţintind situaţii de moment, trăsături de caracter particulare, fapte izolate şi întâmplătoare, epigramele lui Pavelescu au intrat însă în zona perisabilului. Prea puţine dintre ele vizează aspecte generale, mereu repetabile, cum este epigrama intitulată Unui poet netalentat dar foarte pletos:

„Găsesc că prea se-ngâmfă el
Cu păru-i arhiabondent;
Alecsandri era mai chel
Şi… parcă-avea mai mult talent!”

Dar Pavelescu rămâne în primul rând ca poet liric, trubadur modern în climatul literar specific începutului de secol XX. Incontestabil, a fost un poet de talent, chiar dacă inegal. Există în producţia lui restrânsă versuri de o cuceritoare simplitate şi armonie interioară, cu un ritm melopeic, exteriorizând trăiri sufleteşti cu reverberaţii neerodate de trecerea timpului.

Cultivând modalităţi lirice caracteristice epocii, ilustrând inspirat madrigalul, serenada, romanţa, cantilena, epitalamul şi liedul, Pavelescu a ştiut să evite edulcorarea lacrimogenă, sentimentalismul desuet. Unele texte au fost puse pe muzică, dar s-au banalizat prin reluarea în interpretări neadecvate. Citite cu detaşare, ele îşi relevă substanţa, fără poză şi artificiu. Versul îşi păstrează, măcar în parte, vibraţia nealterată, farmecul ingenuu al emoţiei, tălmăcit cu accente nostalgice, în imagini cromatice ce prevestesc atmosfera bacoviană:

„Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă,
Şi frunzele se-nfiorau,
Şi tremurau în vântul serii
Ca nişte fluturi chinuiţi,
Ca nişte fluturi rătăciţi
Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara
Şi-amurgu-acela violet,
Când toamna şi-acorda încet,
Pe frunza-galbenă, chitara?” (Intimă)

Senzualismul e discret şi gingaş, mai mult visat (Visez o iubire), discreţia sufletească însoţeşte chiar şi despărţirea(Frumoasa mea), dar destăinuirea sentimentelor e câteodată prea francă:

„Am spus la o alta întâi
Cuvinte, de patimă pline…
Când ştiu c-am minţit-o pe ea
La ce să te mint şi pe tine?” (Cântec)

„Frumoasa mea, cu ochii verzi
Ca două mistice smaralde,
Te duci spre alte ţări mai calde
Melancolia să ţi-o pierzi.

Dar dacă vrei să mă dezmierzi,
Mai fă o dată să mă scalde
Priviri din ochii tăi cei verzi
Ca două mistice smaralde.” (Frumoasa mea…)

În câteva poezii,  Pavelescu încearcă să schimbe registrul, să se obiectiveze liric, impresionând printr-o „puternică invenţie fantastică”, după aprecierea lui G. Călinescu. Astfel, tratează într-o viziune personală, graţios şi ironic, un motiv universal:

„O! corbi siniştri, vă iubesc;
Voi ce pe-al iernii alb linţoliu
Cădeţi în stoluri ce-ngrozesc
Ca nişte pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre
De ciocli aveţi ceva de gală,
Şi-n croncănitul vostru râde
O ironie triumfală!

Chiar Edgar Poe, în cinstea voastră,
A scris balada-ntunecată
Al cărei laitmotiv e tristul
Şi-ngrozitorul: niciodată (Corbii)

 Opera
Fata directorului. Evlavioasa. Camera studentului, Bucureşti, 1889;
Poezii, Bucureşti, 1911;
Epigrame, Craiova, 1925;
Epigrame, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tudor Măinescu, Bucureşti, 1967;
Versuri. Epigrame. Amintiri. Corespondenţă, ediţie îngrijită de George Zarafu şi Victor Crăciun, prefaţă de Victor Crăciun, Bucureşti, 1972.

Cincinat Pavelescu s-a impus în literatura română prin calităţile sale de epigramist, cultivând ironia fină, poanta surprinzătoare şi versificaţia elegantă.

*articol în colaborare cu poetul și jurnalistul Ştefan Afrimescu*

Share