Radu Brateş

Radu Brateş

Radu Brateş (pseudonim al lui Gheorghe I. Biriş) s-a născut la 16 martie 1913, Ciufud, azi Izvoarele, judeţul Alba. Este fiul Anei şi al lui Ioan Biriş, ţărani. A urmat şcoala primară în satul natal şi Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. A debutat cu versuri, sub pseudonimul G.B. Târnăveanu, în „Unirea poporului” (Blaj, 1928). Student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1930-1934), a frecventat cenaclul literar al lui Victor Papilian şi a lucrat la Muzeul Limbii Române. Profesor la liceul din Blaj unde învăţase (1935-1948) şi director la Şcoala de Arte şi Meserii din acelaşi oraş, revine la Cluj ca şef de temă în cadrul Institutului de Lingvistică (1949-1952).

După detenţia la Canal (1952-1954), este profesor prin satele târnăvene, fixându-se, în ultimii ani, la liceul din Teiuş. Brateş a editat, împreună cu Pavel Dan şi Virgil Fulice, revista „Blajul” (1934-1936), a scos „Mlădiţe” (1941-1942), revista Liceului „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, şi a fost, între 1946 şi 1948, unul dintre redactorii gazetei „Uni­rea poporului”. A colaborat cu versuri, articole de istorie literară şi culturală, recenzii la „Someşul”, „Unirea”, „Drumul nou”, „Abecedar”, „Gând românesc”, „Blajul”, „Pagini lite­rare”, „Dacoromania”, „Cultura creştină”, „Gândirea”, „Con­vorbiri literare”, „Transilvania”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Luceafărul” (Sibiu), „Steaua”, „Gazeta literară”, „Tribuna”, „Vatra”, „Revista de istorie şi teorie literară” etc.

Publicistica lui Brateş ia în discuţie mai ales literatura noii generaţii ardelene de după Marea Unire, ai cărei scriitori tra­tează criza morală (I. Agârbiceanu), revelaţia identităţii naţio­nale (Eugen Goga) sau dramele rurale (Octavian Prie). Criteriul etic însoţeşte discret judecata estetică şi în aprecierea unor opere de Cezar Petrescu, Panait Istrati sau Ionel Teodoreanu. Din lirica românească modernă, comentatorul este receptiv la sentimentul religios din psalmii lui T. Arghezi şi din poezi­ile lui Nichifor Crainic, la „românismul primitiv” al lui N. Crevedia sau la morbiditatea lui Demostene Botez; are în vedere o sinteză a lui George Popa despre literatura din Transilvania, antologia lui I. Breazu şi reviste importante („Luceafărul”, „Gând românesc”, „Pagini literare”).

O bio­grafie amănunţită, importantă din perspectiva evenimentelor anului 1848, este Ion Axente Sever şi timpul său (1931), semnată Gh. I. Biriş. Aspecte din viaţa Blajului (1942), cartea care l-a consacrat, este un memento al tradiţiei acestei „cetăţi a româ­nismului”, o evocare documentată şi pitorească în latura specificului local. „Spiritul blăjean” uneşte figuri şi momente istorice importante, de la „naţionalismul intransigent” al ctitorului Inocenţiu Micu-Klein la Petru Pavel Aaron, întemeie­torul şcolilor Blajului, de la apoteoza anului 1848 la misionarii cauzei naţionale: Ioan Micu Moldovanu, Alex. Sterca-Şuluţiu, Augustin Bunea. În portretistica lui Brateş, un Simion Bărnuţiu are „energia militantă” a conducătorului ce a intuit „linia desti­nului românesc”, iar Timotei Cipariu dobândeşte profilul unui umanist european. Obsesie culturală a multor generaţii, tradiţia Blajului este un „îndreptar” cu o vie semnificaţie, ce restabileşte „funcţiunea creatoare a provinciei”.

Volumul Oameni din Ardeal (1973) reia şi adaugă la mai vechile preocupări noi studii literare, portrete şi amintiri. La Ioan Micu Moldovanu, interpretat acum şi cu argumente ce ţin de ideologia literară, disputa în jurul teoriei maioresciene a „formelor fără fond” anticipează idei din E. Lovinescu. „Figuri universitare” clujene pe care Brateş le-a cunoscut sunt Gh. Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, I. Breazu. Capitole importante le sunt dedicate lui I. Agârbiceanu, apreciat ca povestitor spontan şi fecund, şi lui Pa vel Dan, unde inedite detalii memorialistice şi de istorie literară completează traseele analitice în universul operei.

În versuri ce cultivă prozodia clasică – multe adunate postum în volumul Cântece de pe coline (1974) – Brateş rămâne la temele liricii ardelene: nostalgia satului mitic („satul cu minuni”), dezrădăcinarea, o anume încrâncenare rurală cu sugestii folclorice. Se adaugă trecerea ineluctabilă a timpului, regresia în vegetal, cu accente panteiste, regăsite şi în climatul sentimental-erotic, tonalitatea grav-meditativă, supusă universului de „semne” al unei alte lumi. Centrat pe motivul satului natal, topos productiv, poetul proiectează, în varii contexte, atributele acestui „dar ceresc”; lutul (vocabulă intens semantizată), câmpia însorită, Târnava, colina şi podgoriile ce dormitează – un peisaj saturat de deliciile verii – compun tot atâtea privelişti pastorale (Somn de vară, Cântecele serii, Neclin­tire). Alteori, peisajul magnific stă sub ameninţarea firii dez­lănţuite (Pe câmpia noastră). Elegiacul şi metafizicul se conjugă, însă fără mare adâncime, după prototipul poetic blagian asaltat de mister (Ectenie, Semne). Renaşterea, „învierea” mult aşteptată („Doamne, fă un semn ca de-nceput”), proximitatea divinului, către care se deschide, în primăvară, frumuseţea terestră, amintesc de imagistica gândiristă (Peisaj cu îngeri, Troiţa). Altă dată, sunt preluate personaje cunoscute din basm (Poveste) ori se construieşte o „artă poetică” din universul familiar, folcloric.

Opera

  • Ion Axente Sever şi timpul său, Cluj, 1931;
  • Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942;
  • Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973;
  • Cântece de pe coline, îngrijită şi prefaţă de Valentin Taşcu, prefaţă de Ion Brad, Cluj Napoca, 1974.

E admirabilă tenacitatea cu care Blajul îşi regăseşte rădăcinile şi îşi reclamă locul proeminent pe care l-a ocupat, altădată, în cultura română. Din arhive personale şi din dosarele fostei Securităţi, răsar opere şi personalităţi care pot deveni autentice modele umane şi cărturăreşti.

Surse:

crispedia.ro

romlit.ro

Share