Ştefan Bârsănescu

Ştefan Bârsănescu

Ştefan Bârsănescu s-a născut la 28 martie 1895, comuna Vipereşti, judeţul Buzău. A fost student al Universităţii din Iaşi, având printre profesori pe G. Ibrăileanu, Al. Philippidi, D. Gusti, M. Ralea şi P. Andrei. A obţinut licenţa în drept (1919) şi în filosofie (1921). În 1923-1924 a audiat la Berlin cursurile lui Ed. Spranger (de a cărei concepţie s-a simţit atras); la Leipzig a ascultat prelegerile lui Th. Litt. Obţine doctoratul în 1925 cu o teză asupra lui Emile Boutroux – viaţa, opera şi filosofia sa. După ce a funcţionat un timp ca asistent la catedra de psihologie, a fost numit profesor şi apoi director la Şcoala Normală „V. Lupu” din Iaşi. În anii 1929-1931 a participat la activităţile desfăşurate de Zentral Institut fur Erziehung und Unterricht din Berlin, conduse de H. Nohl şi L. Pallat. În 1933, după pensionarea prof. I. Gavănescul (1859-1949), a devenit, prin concurs, profesor de pedagogie, la universitatea ieşeană. A continuat să aibă contacte cu pedagogia occidentală în tot cursul anilor ’30. În 1937 a cunoscut direct o serie de centre pedagogice din Copenhaga, Jena, Munchen. În 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Bârsănescu s-a afirmat în lucrările sale ca un adept al „pedagogiei culturii” dată acestei orientări de către Ed. Spranger. Potrivit acestei concepţii, educaţia este un act de cultură, căruia îi sunt proprii trei momente: a) „receptarea” valorilor culturale, b) „trăirea”, „vibrarea” pentru marile valori ale culturii, c) „crearea” valorilor culturale, în scrierile sale din anii 1930 şi 1940 (Pedagogia – 1932, Didactica -1935, Tehnologia didactică – 1939, Pedagogia practică – 1946), Bârsănescu, pornind de la conceptul sprangerian al culturii, pune în evidenţă caracterul complex al actului educativ, care cuprinde: a) dezvoltarea capacităţii de receptare, b) deşteptarea spiritului sau cultivarea năzuinţei spre idealuri – frumos, bine, adevăr etc. c) dezvoltarea capacităţii de creare a valorilor culturale. Pedagogia culturii îi apare lui Bârsănescu ca o concepţie care depăşeşte opoziţia atât dintre individual şi serial, cât şi dintre pedagogie intelectualistă herbertiană (care punea accentul pe receptare), şi pedagogia voluntaristă (care făcea din activitatea elevului momentul central al educaţiei).

Implicând viaţa afectivă („trăirea”, „vibrarea”) în procesul educaţiei, se apreciază că pedagogia culturii angajează şi dezvoltă procese fundamentale ale vieţii psihice (intelectual, afectiv, voliţional). Întemeindu-se pe teoria celor trei momente ale acţiunii educative, se propun trei tipuri de lecţii: a) care pun pe prim plan „transmiterea” culturii; b) în care se accentuează „trăirea ideilor”, manifestarea sentimentului de preţuire a valorilor spirituale; c) lecţii în care se formează „capacităţile de lucru” ale şcolarilor în vederea unor creaţii culturale valoroase. Potrivit concepţiei promovate de pedagogia culturii, idealul educaţiei îl constituie „personalitatea culturală”, care incluzând în structura sa ansamblul valorilor culturale – inclusiv cele morale – depăşeşte prin complexitate conceptul de personalitate morală (propus de alţi teoreticieni ai educaţiei). În volumul Politica culturii în România contemporană (1937) Bârsănescu a analizat, din perspectiva criteriilor oferite de concepţia sa pedagogică, „politica culturii” din România deceniilor trei şi patru, cu accent pe politica şcolară; a fost reliefat excesul de instrucţie cu dominarea receptivităţii şi minimalizarea procesului educaţiei (în sensul formaţiei morale şi estetice).

Volumul Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă este apreciat de istoriografia noastră dedicată pedagogiei ca o cercetare cu caracter epistemologic, în care autorul a căutat să surprindă trăsăturile dominante ale mişcării pedagogice pe plan mondial şi tendinţele ei fundamentale de dezvoltare, în mod deosebit, se caută răspuns la două întrebări: a) are pedagogia un domeniu unitar pe care să-l examineze dintr-o perspectivă proprie?; b) foloseşte în cursul acestei examinări metode obiective de cercetare? Analiza sa, care începe cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi se încheie cu mijlocul anilor ’30 din secolul XX, pune în evidenţă patru stadii ale procesului de ştiinţifizare al pedagogiei: a) stadiul „pedagogiei clasice” (până către 1900) – caracterizat prin dependenţă de filosofie, centrare pe idealul educaţiei şi prin utilizarea deducţiei ca metodă de construire a teoriei; în acea perioadă pedagogia era doar o „disciplină”; b) stadiul „pedagogiei experimentale” (1900-1919) – independenţa faţă de filosofie, utilizarea căii inductive, prin cercetări experimentale şi centrarea acestora asupra studierii copilului; c) între 1919-1930 – cercetarea experimentală este orientată asupra fenomenului educaţiei; pedagogia devine o ştiinţă inductivă a educaţiei, dar se conturează o multitudine de pedagogii speciale: a adulţilor, a familiei, socială, estetică etc.; d) în cursul anilor ’30 pedagogia îşi reface unitatea, capătă un obiect propriu, afirmându-se ca „ştiinţă a fenomenului educativ”; foloseşte o metodă de cercetare specifică ştiinţelor moderne: metoda inductivă. De aici, şi concluzia: în acei ani se afirma tendinţa către „unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă”.

Bârsănescu a manifestat un deosebit interes pentru cercetarea trecutului învăţământului şi a teoriei pedagogice din spaţiul românesc. În acest domeniu a publicat: Istoria pedagogiei româneşti (1941); Schola latina de la Cotnari (1957); Academia domnească din Iaşi (1962); Schola Greca e Latina din Târgovişte (1966); Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (1971). Sunt lucrări întemeiate pe laborioase cercetări de arhivat, cărora li se adaugă interpretări care pun în evidenţă deosebita erudiţie a autorului. Concepţia despre elaborarea studiilor de istorie a pedagogiei se află expusă în Introducere şi în capitolul I din Istoria pedagogiei româneşti. Considerând istoria pedagogiei ca „istoria voinţei de educaţie a unui popor, a luptei lui pentru o anumită viaţă spirituală”, Bârsănescu defineşte istoria pedagogiei ca „istoria ideilor despre educaţie aplicate societăţii româneşti, grupate pe curente şi expuse în relaţie cu ideea pedagogică a poporului român” (1941). Din analiza întreprinsă asupra evoluţiei pedagogiei româneşti, Bârsănescu desprinde o serie de concluzii asupra voinţei de educaţie a poporului român: a) până la sfârşitul secolului al XVIII-lea – aspiraţia de a face din fiecare om un înţelept în spirit creştin ortodox; b) în secolul al XIX-lea s-a dat educaţiei o orientare naţională şi statală; c) după 1918 până în 1941 (când a apărut Istoria pedagogiei româneşti) accentul s-a pus pe creşterea, prin cultură, a capacităţii de afirmare a poporului român în istorie. Opera pedagogică a lui Bârsănescu este mult mai bogată. Ne-am referit numai la cele mai relevante dintre scrierile sale, acelea care au avut un mai puternic ecou în teoria şi practica pedagogică din ţara noastră.

Lucrări de referinţă
Pedagogia pentru şcolile normale, 1932;
Didactica, 1935;
Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă, 1936;
Tehnologia didactică, 1939;
Pedagogia practică, 1946;
Pedagogia agricolă, 1946;
Istoria pedagogiei româneşti, 1941;
Schola latina de la Cotnari, 1957;
Educaţia estetică, în colaborare, 1961;
Academia domnească din Iaşi, 1714-1921, 1962;
Schola Greca e Latina din Târgovişte, 1966;
Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, 1971;
Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogiei în România – dicţionar cronologic, în colaborare cu Florela Bârsănescu, 1978;
Medalioane pentru o pedagogie a modelelor, 1983.

Moare la 5 noiembrie 1984, Iaşi

Surse:
150.uaic.ro
crispedia
wikipedia

Share