Vasile Voiculescu- poetul ortodoxismului românesc

Vasile Voiculescu- poetul ortodoxismului românesc

Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău – d. 26 aprilie 1963, București) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet și prozator (a fost și dramaturg).

Date biografice

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

Poetul, dramaturgul și prozatorul

  • Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.
  • Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică. A scris și povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgieîntre altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
  • În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie.

Maturitatea și bătrânețea

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 – 1962). A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae,Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic,[judecată de valoare] din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …”. Creațiile au fost elaborate între 1954 – 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată „paradisului și infernului iubirii”, conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

Posteritatea

În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Opere

Poezie

  • Din țara zimbrului, Bârlad (1918)
  • Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
  • Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
  • Destin, Editura Cartea românească, (1933)
  • Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)
  • Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)
  • Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.
  • Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.

Proză

  • Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.

Dramaturgie

  • Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)
  • Demiurgul, 1943
  • Gimnastică sentimentală, 1972
  • Pribeaga

 

„Cât să pot descoperi eu însumi înapoi- va declara poetul- mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice la marginea unei gârle… stau pe un mal de flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice, de o mistică aşteptare. Aşteptam şi atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi îndeplinească un dor nehotărât…” Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat laFacultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910. S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpulPrimului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul “Poezii” (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul “Din țara zimbrului” și alte poezii (1918). A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935[2]. El a decedat în anul 1963. La Pârscov unde există „Casa Memorială Vasile Voiculescu”.

George Călinescu îl pune în a sa Istorie a literaturii române… la capitolul „Ortodoxiştii” alături de Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Paul Sterian, Sandu Tudor şi Ştefan Neniţeascu. Dorinţa de a pune în cântecul său fervoarea religioasă o mărturiseşte chiar din primele versuri:
„Stăpâne, pleacă-Te pe coarde…Şi dacă vezi că n-am putere,
Ia Tu, în mâna Ta, arcuşul şi cântă în eternitate!”

Nichifor Crainic spunea că „ V.Voiculescu se integrează în credinţa ortodoxă, aşa cum Paul Claudel se integrează în catolicism…” Primele lui creaţii tratează despre marile teme etnice: mila, supunerea, suferinţa, binele şi răul, divinitatea, idealul, arta etc., în manieră semănătoristă. În volumul „Din ţara Zimbrului”- 1918- glorifică vitejia ostaşilor români în războiul reîntregirii: „Copii, luptaţi până la unul, cu noi e însuşi Dumnezeu”. Spiritul religios al poetului se lasă ghicit încă de pe acum. Îngerii intervin în lupte, natura e un altar, în care duhul iubirii săvârşeşte „ o taină fără nume”. Începe să se întrevadă marea lui poezie religioasă. Tratează teme biblice precum agonia Mântuitorului ( Pe cruce), căderea lui Lucifer (Frânturi de vis), plecarea celor trei crai spre Betleem (Magii), laude adresate creatorului (Ca pe un diamant, Ia tu arcuşul, Acum când străbătut-am răspântia). Poetul îl slăveşte pe Dumnezeu fiindcă a făcut din om un adevărat giuvaer, dându-i strălucirea spiritului şi eliberându-l de întunericul apăsător al materiei:
„Strivit zăceam sub scoarţa humii în bezna pururi blestemată,
Şi  plin de lut duceam robia în miezul stâncilor bătrâne,
Când mâna Ta m-a scos de-acolo şi m-a spălat de orice pată
În apele eternităţii ca pe un diamant, Stăpâne!…”

Share