Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume

Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume

Profesor universitar şi membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale, dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu este un nume cunoscut în lumea specialiştilor din acest complicat, dar pasionant domeniu de vârf al medicinii: neurochirurgia. Timp de aproape jumătate de secol, această femeie, cu o constituţie fizică fragilă, dar înzestrată cu o voinţă de oţel „a cotrobăit și a reparat” creierele a mii şi mii de oameni. În 2008 ne-a părăsit, dar a lăsat în urma ei tehnici inedite, inventate ad-hoc, care au salvat și salvează încă mii de vieţi. 

Alegerea Sofiei..

Sofia Ogrezeanu s-a născut pe 25 aprilie 1920, la Fălticeni, unde a urmat primii ani de şcoală. Din clasa a şaptea a urmat cursurile Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti, apoi Facultatea de Medicină (1939). A ales neurochirurgia în urma unei întâmplări triste. „Mă întorsesem în Bucureşti după o perioadă de practică pe care o efectuasem chiar în localitatea natală, pe timpul vacanţei. Colegii mei erau foarte abătuţi ca după o nenorocire. Fiica unui profesor de la noi, care ne era colegă de clasă, fusese operată la Paris. Avusese un chist localizat la creierul mic. Din păcate a murit în timpul intervenţiei. Cu toții am suferit și simțeam că suntem neputincioși…De ce n-au salvat-o medicii? De ce operaţia nu se putea face la noi? Întrebările acestea m-au urmărit mult timp. Mă frământam.” În timpul facultății, domnișoara dr.Ogrezeanu a executat un prim stagiu de practică la Oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. În același an efectuează un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ „de aur”, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și medicii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, cel care devine soțul

Sofiei doi ani mai târziu. În 1944 vine și prima încercare pentru tânăra doctoriță. Război și disperare. Sofia avea doar 24 de ani. Un copil rănit necesita de urgenţă o trepanaţie. Concursul de împrejurări a făcut ca intervenţia să fie executată de ea. Micuțul pacient a fost salvat. La sfârşitul operaţiei, renumitul profesor Dimitrie Bagdasar a îmbrățișat-o cu multă căldură şi i-a dat binecuvântarea în noua meserie, care până la acea dată, pe tot globul pământesc nu mai fusese practicată de vreo femeie. „Deşi am avut emoţii în timpul primei operaţii, parcă am simţit că sunt învăluită de un nor de linişte. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie.”, ne-a mărturisit dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu.

Un bisturiu numit Speranţă

Tânăra doctoriță a reușit singură, într-o lume în care numai bărbații puteau intra până atunci. Să umbli, la propriu, prin gândurile, amintirile și centri nervoși ai pacienților nu e un lucru simplu. Aici e nevoie de har, cunoștințe temeinice, forță și precizie. În 1946 a participat la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, din București, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II. În recomandarea dată de conducerea spitalului, scria că dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, punându-și amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, descoperirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. Dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu a lucrat în echipă, ani de zile, alături de dr. Constantin Arseni, fiind foarte buni prieteni. Experienţa dobândită pe parcursul celor cinci decenii de muncă a sintetizat-o în numeroase lucrări de specialitate, aricole utile chirurgilor de astăzi aflaţi la început de drum. „Da. Mi-a fost greu. Uneori extraordinar de greu. Cei care fac această meserie știu bine despre ce vorbesc eu acum…Programul de lucru era dur. În fiecare zi începeam la 5 dimineaţa. 12-15 ore munceam, stăteam aplecați asupra bolnavilor. Era vreme de război, iar eu lucram chiar în secţia unde veneau răniţii de pe front. În prima lună de meserie am slăbit zece kilograme. Operam într-una. Îmi fugea gândul, când aveam câte un soldat român pe masă, la mama lui care îl așteaptă, poate, la familia lui…”

Consultaţie în haremul şeicului din Abu Dhabi

Mama din ea a avut însă un regret: că n-a stat mai mult alături de cei doi copiii ai ei, Constantin și Ioana. Din cauza că nu aveau cu cine să-l lase pe băiatul lor când era mic, îl luau după ei, în spital. „Când aveam de făcut o operaţie îl lăsam pe Lucu singurel într-un salon. Mă gândeam la el: Doamne, să nu pățească ceva! Era mic, de un anișor. Când mă întorceam, îl găseam căzut pe cimentul rece, jucându-se. Mai târziu, din această cauză s-a și îmbolnăvit”. Dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu își mai amintește că, în anul 1946, când era pe moarte în urma unor complicaţii ale unei tuberculoze, profesorul Bagdasar şi-a chemat colegii mai tineri la Breaza, pentru a-i ruga să muncească la fel şi după ce el nu va mai fi, să lupte pentru dezvoltarea neurochirurgiei româneşti, să se ajute între ei. Cuvintele lui au fost ca un testament, după o viaţă de muncă închinată medicinii. Datorită femeii-neurochirurg românce a fost înlăturat un mare neajuns din haremul Şeicului Zaied Bin Sultan al Nohaian, din Abu Dhabi. Una dintre cele patru neveste ale acestuia, mamă a nouă copii, avea probleme grave la coloana vertebrală. Pentru că religia nu permite în această ţară ca un bărbat, fie el chiar şi medic, să intre în harem, oamenii de la curte au căutat în toată lumea o femeie care să practice această meserie. Şi au găsit-o în România, pe dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu. Printre creierele în care doctoriţa „a umblat” cu delicateţe au fost şi multe ale unor personalităţi, artişti, poeţi sau reprezentanţi ai nomenclaturii comuniste. Unul dintre pacienţi a fost chiar sosia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tot dr. Sofia Ionescu l-a operat şi pe soţul Mariei Tănase.

Sofia se luptă cu moartea

Despre unele evenimente mai triste trăite în sălile de operaţie, cea care a învins moartea de nenumărate ori îşi aduce aminte şi astăzi cu lacrimi în ochi. S-a întâmplat ca unii pacienţi să moară, deşi operaţia a decurs normal, din alte motive, chiar absurde. „Am operat un băiat tânăr şi frumos, ca un brad. Avea o tumoră în lobul drept al creierului. După câteva zile de stat la pat, a murit de ocluzie intestinală. Era nedrept! Nu puteam să înțeleg de ce! Am aflat că lui îi fusese ruşine să o cheme pe îngrijitoarea care îi pune plosca. Și a făcut complicaţii. S-a abținut. Doamne, dacă aș fi știut…Veneam eu să-i pun nenorocita aia de ploscă. Multă vreme mă ascundeam şi plângeam în hohote de mila lui. De ani de zile mă luptam cu moartea, o opream, o amânam, salvam copii, tineri și bărtrâni din ghearele ei, dar acum pierdusem…Și nu era vina mea.” Doctoriţa a căutat de multe ori să-şi imite mentorul, profesorul Bagdasar, uimită de minunile pe care le făcea acesta. Şi de multe ori a reuşit. O pacientă, care în urma dezvoltării unei tumori, paralizase a fost operată de dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu. La câteva minute după intervenţie, femeia vorbea şi se putea mişca.

„Pacientul trebuie să trăiască!”

La un moment dat, neurochirurgul a lăsat bisturiul deoparte. Lupta pentru viaţă, lupta cu moartea sunt doar amintiri. Din când în când, în vis, îi mai apare o masă mare de operaţie, luminată de un reflector puternic şi o voce care-i parcă îi ordonă: „Pacientul trebuie să trăiască!”. În cartierul cochet în care locuieşte din spatele bulevarului Magheru, doamna doctor Sofia Ogrezeanu Ionescu păstrează imaginea vie a somităţilor medicale cu care a lucrat. Din când în când mai răsfoieşte dosarele unor pacienţi, redescoperă schemele complicatelor operaţii, unele dintre ele făcute în premieră mondială, zâmbeşte aducerilor aminte. Din păcate, un om care a salvat mii de vieţi, care a readus zâmbetul pe feţele multor semeni are o pensie mult prea mică pentru a reuşi să plătească toate datoriile faţă de stat. Nu se plânge însă. Puternică, aşa cum a fost toată viaţa, Dr. Sofia Ionescu merge înainte… (2002)

Pentru meritele deosebite, dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu numeroase premii, diplome, și distincții de onoare: Semnul de Distincție al Crucii Roșii – 1943 -, cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” – 1964 -, cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” – 1972 -. În 1996 primește Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipiului Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008, cu puțină vreme înainte să plece la cele veșnice.

(Dana Fodor/Răzvan Mateescu, material apărut în anul 2002 în ziaul Național./ Update 2011)

Share