Costumul popular românesc

Costumul popular românesc

România este una dintre puținele țări din lume unde, în anii 2000, unii oameni de la sat încă mai poartă costume tradiționale și în zilele de lucru, nu numai cu ocazia anumitor sărbători. România se remarcă print-o varietate extraordinară de costume populare.

Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se numeroase cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie , formele contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui popor.

În îndelungatul proces de evoluţie al costumului popular s-au înregistrat progrese mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât în perfecţionarea sau îmbunătăţirea croielii. Piesa de bază a fost cămaşa , purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei. Costumul bărbătesc avea o piesă specifică, şi anume iţarii, iar cel femeiesc fota sau catrinţa.Dintre hainele pentru sezonul rece este sarica, dar şi pieptarul, confecţionat din piele de animal sau căciula, moştenită de la daci.

În evoluţia portului popular se evidenţiază trei etape.În prima etapă portul românesc s-a individualizat în raport cu cel al popoarelor vecine şi s-a diferenţiat în funcţie de zonă. Cromatica s-a diferenţiat local pe categorii de vârstă şi zonal prin preferinţele pentru anumite tehnici, motive, etc.

Cea de a doua etapă a fost influenţată de zona orăşenească.Materialele industriale au înlocuit textilele casnice. Piesele de influenţă orăşenească au apărut ca protectoare ale celor tradiţionale (bluza peste cămaşă, năframa în locul maramei albe, etc ) Curând, piesele tradiţionale au fost înlocuite în portul zilnic, şi mai apoi în portul de sărbătoare. Declinul portului traditional s-a accentuat în mai multe zone odată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a legăturilor cu oraşele. La părăsirea portului traditional românesc a contribuit şi ţărănimea înstărită , care în lupta pentru avere şi din dorinţa de evidenţiere a adoptat costumul orăşenesc.

În cea de a treia etapă, contemporană, costumul popular nu se mai foloseşte în mod  regulat sau la treburile agricole. Portul se mai foloseşte local pentru valorificarea tradiţiilor artistice sau la evenimente şi sărbători, în regiuni ale ţării unde se mai păstreză datinile şi obiceiurile străvechi.

Grija omului pentru înfăţişare şi atenţia acordată aparenţelor a constituit dintotdeauna un element definitoriu pentru umanitate. Cu toate că moda se schimbă de la an la an şi omul cade pradă adesea tentaţiei de a i se plia, vestimentaţia este transformată pentru a purta mesaje sociale, morale, estetice, de ierarhie socială.

Veşmântul apare menţionat încă din mitul originii,secvenţa expulzării Evei şi a lui Adam din grădina Edenului. Haina are aici două înţelesuri: poate fii considerată un dar divin, dar de asemenea simbolizează decăderea finite umane.Frunza de smochin reprezintă în acelaţi timp conştientizarea goliciunii, dar şi recunoaşterea păcatului.

De-a lungul timpului, veşmântul primeşte semnificaţie socială, devenind o modalitate de a cunoaşte rangul şi ierarhia. Podoabele, materialele, culorile, croiala, devin elemente ale costumului prin care societatea interpretează apartenenţa purtătorului. De asemenea, haina transmite emoţii şi semtimente. De exemplu, albe sau negre, hainele de doliu transmit durerea rudelor, iar în anumite comunităţi reprezintă un mod de a-i proteja pe cei vii de spiritele morţilor.

Desluşirea mesajului social al costumului popular implică o atentă citire a tuturor semnelor existente (forme, culori, accesorii, etc). Costumul popular comunică şi date de ordin naţional, fiecare popor arborandu-şi portul tradiţional ca şi drapelul, ambele având aceeaşi valoare simbolică.

Ca element utilitar, costumul se raportează la condiţiile geografice şi de climă, la ocupaţii şi meşteşuguri.Ca element de podoabă, el este legat de cele mai importante ceremonii din viaţa purtătorului.

Costumul popular are ca piesă de bază cămaşa lungă, de culoare albă. Cu o evidentă influenţă bizantină, costumul popular nu poate fi imaginat cu cămaşă cu mâneci scurte.Pentru mult timp, lungimea cămăşii a fost impusă de moravuri şi s-a menţinut ca simbol al dependenţei sexului feminin. De la naştere şi până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului şi la sărbători. Ea îndeplinşte, de asemenea, rolul de marcă socială, în cadrul societătii rurale.Există o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a Paştelui şi Crăciunului,  cămaşa fecioarei şi a văduvei, a nunţilor, a naşterii şi a botezului, a datinilor şi obiceiurilor, cămaşa morţii.Pentru ţăranul român, naşterea, nunta şi înmormântarea erau evenimentele cele mai importante, fiind tratate în conformitate cu indicaţiile şi interdicţiile moştenite prin tradiţie.

În cazul unei logodne, dacă fata accepta, era obligată sa ţeasă şi să brodeze cămaşa de mire şi năframa. Cămaşa de mire urma ca mai târziu să fie folosită ca prima cămaşă a pruncului sau cămaşa de înmormântare a soţului. Năframa era legătura celor doi tineri în faţa lui Dumnezeu, prin participarea ei la ceremonia nunţii, ca semn al fertilităţii (fiind purtată de mire la încingătoare), dar şi al unirii celor doi pe lumea cealaltă, aceasta pe parcursul vieţii stând la icoana din casa, iar la moartea soţilor împărţindu-se în jumătate pentru fiecare. Trebuie menţionată şi cămaşa de soacră, lucrată de mireasă, ca dovadă a îndemânării şi talentului acesteia.

În unele zone etnografice, îmbrăcarea anumitor piese de portde către mireasă , în ziua nunţii, era obligatorie. În Teleorman, miresele purtau ca piesă obligatorie cojocul cu creţ sau cu clini, cu sau fără mâneci, lung până sub genunchi, decorat cu motive vegetale, realizate cu ihră albă si verde. În sudul ţării, miresele înstărite purtau pe cap un fes de pâslă cu ciucure negru. În Mehedinţi, era obligatoriu ca mireasa şi naşa să poarte vâlnicul roşu, cu care se şi înmormântau.

Cămaşa mamei era brodată cu semnul crucii, iar în timpul naşterii, în tivul cămăşii erau cusute talismane- usturoi sau busuioc. Cămaşa lăuzei trebuia brodată cu cruci roşii în dreptul sânilor pentru a proteja simbolic laptele. Scutecele şi cămaşa pruncului  erau croite din cămaşa de mire a tatălui, pentru a-l proteja de duhurile rele cu forţa tatălui.

Înmormântarea a fost însoţită dintotdeauna de o serie de practici şi credinţe. În acest context apare şi piesa vestimentară, cămaşa mortului.Croită ca un sac, cămaşa era prevăzută cu patru orificii sub formă de cruce, cu care era îmbrăcat defunctul pentru a nu se transforma în strigoi.

Sărbătorile de peste an impun o serie de semne şi simboluri, care implică vestimentaţia. De exemplu, cămaşa de Drăgaică, purtată în cadrul unui rit agrar numit „Sânzienele”, era cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre, ale celei mai mândre şi mai harnice fete, aleasă Drăgaica. „Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul unei vechi organizaţii militar-populare. La cămaşa de june, purtată de vătaf, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete şi mărgele, cămaşa cântărind în final aproape 10kg.

Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului. Diferenţa de sex este marcată mai ales de piesa de bază a costumului- cămaşa, încreţită la gât pentru femei şi dreaptă pentru bărbaţi. Dar, în funcţie de anotimp, atât femeile, cât şi bărbaţii, poartă peste cămaşi pieptare, cojoace şi haine mari de blană.

Fiecare grup social sau nivel de vârstă îşi are codul său de simboluri.Aceste atribute vestimentare se subliniază prin găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Diferenţele de vârstă şi stare civică erau marcate în primul rând prin pieptănătura şi acoperământul capului. Fata care ieşea la horă pentru prima dată îşi împodobea părul cu ciucuri multicolori, cununiţe din flori artificiale sau naturale, mărgele, agrafe din os cu pietre colorate. În zona Tării Zarandului, fetele ajunse la vârsta căsătoriei îşi puneau brâul. Bogăţia ornamentală şi cromatica se amplifică odată cu vârsta, culminând cu portul mirilor şi ajungând la un colorit sobru la bătrâni.

Un alt aspect care făcea diferenţa este cel legat de ocupaţia purtătorului. Plugarul la câmp se îmbrăca cu haine comode şi sumare, iar ciobanul cu şubele miţoase, ferindu-l de intemperii. Cămaşa bărbătească cu barburi sau cămaşa mocănească este un element de port păstoresc. Există cămăşile păcurăreşti ale păstorilor din nordul Transilvaniei, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă.

În timp, vestimentaţia a devenit un simbol al superiorităţii economice. Din dorinţa de a se individualiza de categoria oamenilor săraci, locuitorii avuţi ai satelor au modificat morfologia câmpurilor decorative şi vor introduce piese de la oraş, făcând din haine un mod de afirmare a poziţiei lor sociale şi economice.

În Gorj se găseşte o variantă specială a costumului bărbătesc schileresc. Lansat în sec. XIX , acest tip de costum s-a dezvoltat pe vechiul port tradiţional, căruia i  s-au adăugat înflorituri cu găitane şi aplicaţii de stofă colorată. În zona minieră a Abrudului , femeile înstărite purtau în zilele de sărbătoare câte 2 pieptare: unul scurt, strâns pe talie, altul lung, cu clini laterali, realizaţi cu fir de aur. Remarcabile sunt cămăşoaiele olteneşti , purtate numai de femeile bătrâne sau cămăşile brodate cu mărgele şi paiete, lucrate de femeile din sat pentru învăţătoare, preoteasă sau nevasta primarului, devenind astfel mărci sociale.

Costumele din Argeş, costume de la curte se remarcă prin abundenţa firului metalic şi paietelor, prezente pe toate componenetele sale. Costumul de femeie din Muscel, care între anii 1890-1910 pătrunde şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală. Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de port popular cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.

În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa.Portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă.

În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”. Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii familii.

Regiuni Etnografice

În mare, costumele populare românești se pot împărți în șapte regiuni folclorice. Mai detaliat, costumele populare românești se pot clasifica pe zone etnografice, numărul zonelor variind între 40 și 120, totul depinzînd de persoana care face împarțirea și de criteriile folosite. Confecționarea costumului popular românesc a pornit de la materii prime produse în gospodăriile țăranilor dar a evoluat odată cu trecerea timului, reprezentând azi o adevărata măiestrie atât în obținerea și decorarea țesăturilor cât și a broderiilor.Portul popular are aceeași structură pe tot teritoriul țării dar se deosebește de la o regiune la alta prin amănunte cum ar fi croiul, forma și culoarea. Cele șapte mari regiuni folclorice sunt:

  1. Transilvania|Transilvania-Ardeal
  2. Câmpiile de vest: Câmpia Mureșului Inferior ; Câmpia Crișurilor (Crișul Negru, Crișul Alb, Crișul Repede); Câmpia Someșului inferior (Țara Oașului)
  3. Banat, cuprinzînd Lunca Timișului și Caraș-Severin.
  4. Valahia, cuprinzînd Oltenia și Muntenia.
  5. Zona Dunării inferioare, cuprinzînd Bărăgan, Dobrogea și sudul Moldovei.
  6. Moldova, inclusiv Basarabia, Bucovina și Transnistria.
  7. .Balcanicii sau Românii din peninsula Balcanică, care la rândul lor se împart în 4 sub-grupe
  • Daco-românii de-alungul granițelor românești: Cadrilater (Bulgaria), Timoc (nord-vestul Bulgariei și estul Serbiei), Voivodina/Banatul sârbesc și în Ucraina (mai ales în regiunile Cernăuți și Odesa Odesa)
  • Istroromânii în Istria, Croația
  • Macedoromânii (sau „aromânii”) în Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia.
  • Meglenoromânii în Grecia și Macedonia.

Surse: historia.ro, wikipedia

Share