Cine este Baba Cloanţa?

Cine este Baba Cloanţa?

Vă mai aduceţi aminte de baba cea rea şi urâtă din snoavele şi poveştile copilăriei? Era o făptură hâdă, ursuză şi grozavă care nu avea altceva mai bun de făcut decât să-şi împrăştie veninul şi blestemăţiile la tot pasul. Plăsmuire a imaginarului colectiv popular, se întrupa într-un personaj negativ de care eroii şi eroinele miturilor transformate, odată cu trecerea mileniilor, în basme trebuiau să se ferească cu orice preţ. Ei bine, adevărul despre natura, identitatea şi simbolismul babelor din tradiţiile noastre şi ale altora, precum şi translaţia prin timp a misteriosului personaj, are să surprindă pe mulţi.

Bătrâna, Mama şi Zeiţa

Pentru a coborî pe firul basmului, în căutarea originii celei care ne-a intrat în viaţă prin poarta copilăriei sub chipul Babei Cloanţa, trebuie să ştim de la bun început că personajul cocoşat şi zdrenţăros are o vechime cu mult mai mare decât ne-am aştepta. Din perspectiva mitologică şi ezoterică, rădăcinile Babei Cloanţa se descoperă în nimeni alta decât Geea, Maya, sau Marea Zeiţă Mama a Paleoliticului, analizată amănunţit în studiile inovatoare ale cercetătoarei Marija Gimbutas (1921 – 1994).

Iar cum elementul magico-religios abundă în cazul iniţierilor femeilor-șaman din perioada de aur a Matriarhatului, nici că există o exemplificare mai clară a situaţiei decât maxima istoricului francez Jules Michelet: „Pentru fiecare vrăjitor, există zece mii de vrăjitoare”.

În cele mai vechi mituri o găsim pe Mula-Prakriti, cum denumeau hinduşii în Vede pe „Zeiţa Rădăcinii”, Shakti (Principiul Universal Feminin, desen sus) nedesăvârşita încă, care fiinţează numai pentru ea pentru ceea ce produce: resortul interior al Naturii, atracţia originară, pasiunea antrenantă a oricărei forme de viaţă elementare, manifestarea energiei nestrunite, care în mitologia stră-românească a primit numele de Talpa Iadului, după cum au evidenţiat în scrierile lor Ion Creangă şi, mai târziu, Vasile Lovinescu.

Mai departe în timp, prototipul mamei bătrâne, cunoscătoare a tuturor tainelor Cerului şi Pământului, preoteasa sacră, iniţiată în Tradiţia Primordială, se va transmite sub forma zeităţilor şi personajelor simbolice tutelare, precum Demetra, Isis, Astarte, Circe (tablou, jos), Cybele, Artemis şi chiar Lilith din ezoterismul ebraic. Valențele magice arhetipale ale femeii vârstnice, mama experimentată şi înţeleaptă, sunt la rândul lor evidente în alchimie şi diverse tradiţii folclorice, unde configurează deopotrivă atât Eternul Feminin, prin capacitatea sa de a crea şi procrea, cât şi dimensiunea inițiatic-terifiantă care o defineşte pe „Mama Cumplită” sau „Marea Vrăjitoare”. De aici fiinţează motivul omniprezent al tuturor vrăjitoarelor, babelor hidoase, acre şi chioare, zâne nefaste şi cocârjate care stăruie chiar şi în subconştientul oamenilor din societatea contemporană, tot mai tehnologizata şi desacralizată.

În ceea ce priveşte folclorul şi mitologia românească, avem parte de un fenomen extraordinar, după cum evidențiază etnologul Jean Delumeau care constată că poziţia „babelor” din folclorul românesc este una mult mai completă, autentică şi privilegiată decât cea din tradiţiile Evului Mediu Apusean.

În afară de sensul de „femeie bătrână”, în limba şi credinţele românilor, cuvântul „baba” are o mulţime de alte conotaţii care duc spre o mitologie ancestrală daco-getică sau chiar mai timpurie, Hiperboreean-Pelasgo-Ramană, unde babelor şi moşilor le era rezervat un loc extrem de important ca părinţi, strămoşi şi iniţiatori. Primul care a evidenţiat acest aspect a fost B.P. Haşdeu, care nota că la noi babele sunt privite ca „fiinţele cele mai d’a dracului”, de unde probabil termenul de babă era însoţit aproape întotdeauna de atribute peiorative de genul cloanţa, cotoroanţa, hârca, talpa iadului, hoaşca etc.

Între Cotoroanţa şi Sfântă

Un basm românesc cules de Petre Ispirescu relatează că la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o babă, cele două personaje făcând o larmă atât de mare încât l-au trezit din somn pe Sfântul Petre, care mânios fiind, puse mâna pe o sabie şi le tăie capetele celor doi zurbagii. După sângeroasa pedeapsă şi plecarea Sfântului, trupurile descăpăţânate s-au apucat să-şi caute capetele prin ţărână. Diavolul a găsit capul babei pe care şi l-a însuşit, iar baba pe cel al Diavolului, care fără prea multă mirare, i s-a potrivit de minune cotoroanţei.

Însă conotaţiile babei nu sunt pururea negative, ci şi admirative, deoarece babele (fiinţe ale dracului) erau moaşe pricepute, doftoroaie vestite, sfătuitoare preţioase, dar şi vrăjitoare redutabile cu care nu era bine să ai de a face.

Vechimea cultului „babelor” pe teritorul Daciei este atestată şi de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc în mod curent – Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlău şi din multe alte locuri investite de popor cu simbolism magic din Carpaţi. Prestigiosul cercetător Nicolae Densușianu a găsit peste 20 de asemenea „babe antropolitice” pe teritoriul ţării nostre. Evidenţa cultului „babelor” şi al „mumelor” ancestrale în cultura populară românească este un argument în plus pentru importanța principiului feminin din tradiţiile noastre străvechi.

Sosirea creştinismului în Europa a dus la apariţia unui sincretism religios difuz în care multe dintre zeităţile păgâne de sorginte greacă, celtică, germanică sau tracă au supravieţuit în imaginarul colectiv european, împrumutând din atributele şi însuşirile lor sfinţilor şi personajelor religioase creştine. Dacă în Europa Apuseană, babele mitice au rămas ancorate în frânturi din folclorul local într-o formă ascunsă şi deghizată de teamă rugului sau a scaunului de tortură al Inchiziţiei, dincolo, în spaţiul Europei Răsăritene, unde trona creştinismul ortodox, mult mai paşnic, tolerant şi emoţional în manifestare decât rigoarea catolică, Principiul Universal Feminin nu îşi pierde din sacralitate şi importantă.

În această direcţie, aspectul protector, înţelept, iniţiatic, matern şi taumaturgic al Bătrânei Fără Vârstă primeşte noi însuşiri în momentul în care etosul autohton îl transpune în viaţa de zi cu zi a românilor prin intermediul zilelor săptămânii, care primesc astfel o încărcătură sacră. Apare o întreagă pleiadă de 7 bătrânici cuminţi şi înţelepte, fiecare simbolizând câte o zi a săptămânii, fiecare dintre ele patronând peste aspectele rituale şi temporale ale zilei în cauză: Sfânta Luni, Sfânta Marţi, Sfânta Miercuri. Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă şi Sfânta Duminică.

Ţăranul român le-a onorat şi respectat dintotdeauna, conştient fiind de natura lor sacră de paznice ale rânduielii Timpului şi Vremurilor, precum şi de faptul că fiecare dintre sfintele-zile pot oferi alinare, ajutor, sfaturi sau ghidare celor aflaţi în nevoie.

Babe, duhuri şi iar babe…

Babele mitice care vin din negura timpurilor populează abundent mitologia românească, intrând în componenţa unor personaje fabuloase:

Baba Cloanţa: o bătrână monstruoasă care, în basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 – 1905), apare drept o femeie urâtă, cocoşată, cu dinţi lungi şi colţi ca grebla. În variantele culese şi inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 – 1887), Baba Cloanţa este nimeni alta decât mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns într-o cuşcă de suflete. Când era lovită de moarte de eroul pozitiv, fugea şi sorbea din sufletele închise, câştigând viaţă şi putere. Lingvistul şi folcloristul Lazăr Saineanu (1859 -1934) prezintă postura de mare vrăjitoare a babei care încheagă apele cu farmecele ei şi are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al nopţii.

Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei românilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copii nebotezaţi. Marele etnolog şi folclorist Simion Florea Marian (1847 – 1907) insistă asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germană, stăpână peste toate duhurile necurate. Baba Coja are unghii de aramă la mâini şi nas de sticlă, ţopăie cu un picior de fier prin negura nopţii şi fură sufletele copiilor pentru a le ascunde în tufe de soc. B. P. Haşdeu este, însă, de părere că etimologia ei derivă din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul sârbesc, ca o reminiscenţă din epoca convieţuirii în regiune a daco-romanilor şi slavilor de sud.

Baba Hârca: locuieşte într-o văgăună ascunsă prin coclauri neumblaţi. Numele său de Hârca denotă legătura evidentă cu practicile magice cu cranii umane şi animale, care aveau un rol important în cadrul cultelor străvechi, proto-dacice, de pe teritoriul României de azi. Unii lingvişti sunt de părere că în cuvintele româneşti hârca, hârşti sau mai ales hârșit găsim urmele unei divinităţi vârstnice, împrumutată din panteonul slav şi iranian unde o găsim sub numele de Haors, Harş sau Gurs.

Baba Oarba: descoperim influența bătrânei mitice şi ambivalența chiar şi în jocurile copilărie, sub acest nume. Dacă, în prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate şi gesturi ludice care simbolizează spiritul de dincolo venit în lumea celor vii, în trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituală: identifica natura benefică sau malefică a personajului proaspăt întors din morţi, după care stabilea cu acest spirit tutelar o legătură, facilitând transmiterea mesajului strămoşilor spre cei mai tineri descendenţi.

În afară de „babele” deja pomenite, în tradiţia populară românească, există zeci de alte babe, printre ele remarcându-se Joimăriţa şi Marţolea, două entităţi care patronează peste actul torsului şi cel al ţesutului, împrumută chipul şi înfăţişarea unor babe hidoase şi rele.

Samca – sub aripa Satanei

Cea mai terifiantă reprezentare a vreunei entităţi malefice feminine din tradiţia românilor apare sub forma Samcăi sau Avestitei, despre care lumea satului şoptea înfiorată că ar descinde taman de sub aripa Satanei. Denumirea ei are legătură cu titulatura de Vestică sau vrăjitoare în limbile slave, iar pentru români Samca este tot una cu Baba Coja. Reputatul profesor Marcel Olinescu face, în monumentala sa opera „Mitologie românească”, cel mai potrivit portret temutei entităţi:

„Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul rar şi lung până la pământ, ochii săi roşii ca focul îi joacă în cap ca nişte felinare bătute de vânt, nu stau locului o clipă, se sucesc şi se strâmbă întruna, iar din gură bolboroseşte neîncetat cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diverse înfăţişări spre a se apropia de casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate şi pruncilor atât ziua cât şi noapte, în diferite chipuri: ca pisica, câine, capră, porc, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă, păianjen, umbră şi diferite năluciri”.

În mitologia românească veche, Samca este cea mai nemiloasă şi primejdioasă întrupare a duhurilor necurate. Rolul său este unul oribil. Se arată mai ales femeilor însărcinate, atunci când acestea sunt în durerile naşterii, pentru a le înspăimânta, frământa şi chinui atât de intens încât unele dintre ele mor înainte de a naşte sau rămân pentru totdeauna schimonosite şi neputincioase. La fel de crud se poartă şi cu copii nou-născuţi, înainte ca pruncii să primească Sfântul Botez.

Dacă primele uneltiri nu-i reuşesc şi bebeluşii supravieţuiesc, demonica făptură îi îmbolnăveşte de boala denumită după numele său, „Samca”. Pruncii bolnavi de samcă tremură fără motiv, tresar şi plâng noaptea în somn, oftează şi se sting deseori din viaţă. Pentru a contracara activităţile Avestitei, există un adevărat retetariu ezoteric de descântece şi blesteme aruncate împotriva ei (tot) de bătrânele moaşe şi vrăjitoare ale satului (nimeni altele decât aspectele pozitive ale Samcei). După instaurarea creştinismului în spaţiul românesc, atributele de protectori împotriva Avestitei s-au transmis şi sfinţilor şi sfintelor cu proprietăţi taumaturgice şi exorciste.

Baba Dacilor din prag de Primăvară

Şi uite aşa suntem pe cale să descoperim Bătrâna Fără Vârstă chiar sub imaginea Babei Dochia, cea care, conform lui George Călinescu face parte din cele „4 mituri fundamentale care au modelat cultura şi spiritualitatea românească” alături de Mioriţa, Meşterul Manole şi Zburătorul.

În mare, mitul Dochiei circumscrie în mod strălucit cele două aspecte ale Principiului Feminin. Primul este acela al preafrumoasei fecioare, păstorita neprihănită, sora regelui Decebal, de care se îndrăgosteşte însuşi Traian. Hăituită de soldaţii romani, Dochia cade istovită în sanctuarul natural al munţilor şi îl imploră pe Zeul Primordial (sau pe Maica Domnului, în variantele de după creştinarea românilor) să o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de război. Zeul o transformă, alături de oiţele ei, în stanele de piatră de pe Muntele Ceahlău care pot fi admirate şi astăzi.

Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja bătrână, sub formă de cloanţă şi zrgibțuroaică. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se căsătoreşte împotriva dorinţei ei, iar pentru a-şi teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lână neagră, în miez de iarnă, la râu, să-l spele până când se albeşte. Disperată, fata începe să plângă, iar atunci apare un tânăr, Mărţişor (Zeul sau Iisus deghizat), care-i dăruieşte o floare roşie magică ce albeşte lâna neagră. Întoarsă acasă, fata este acuzată de Baba Dochia cum că Mărţişor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, convinsă că a venit primăvara (altfel de unde ar fi putut avea Mărţişor floarea?) se îmbracă cu cele 12 cojoace ale ei (care aveau să simbolizeze Babele calendaristice de la început de Mărţişor) şi porneşte cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbracă de toate cele douăsprezece cojoace, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasă, pedepsind Baba pentru răutatea ei. Începe să ningă, iar Baba şi oile sale îngheaţă pe munte, transformându-se în stane de piatră.

Coborând, în continuare, pe firul mitului descoperim numeroase zeiţe geto-dacice în care se manifestă personalitatea duala a Mamei Pământului. În vreme ce contrapartea să masculină – solară şi solstiţială – care împărățeşte peste începutul iernii sub identitatea lui Îndrea/Undrea şi, mai târziu, Moş Crăciun, Baba Dochia este o reprezentare mitică lunară, echinoxială şi maternală.

Prin titulaturile de „Moş” şi „Baba” descoperim că cele două zeităţi au ajuns la bătrâneţe, în pragul morţii şi al renaşterii ciclice, declanşând la nivel spiritual ceea ce Natura, cu reînvierea sa de după iarnă, declanşează la nivel teluric şi mundan. Cele 12 zile-cojoace ale Babei Dochia se serbau între 1 şi 12 martie de personajele de sex feminine dintr-o comunitate, criteriul cel mai folosit pentru împărţirea zilelor fiind vârsta participantelor. Firea şi sufletul femeilor în cauză se aprecia după meteorologia zilei alese: ploioasă, friguroasă, caldă, însorită, înnourată, vântoasă etc. Obiceiul, astăzi pe cale de dispariţie, era numit Pusul Babelor. Din cele mai vechi timpuri, ţăranul român credea că Baba Dochia s-a prăpădit pe 9 martie, această zi fiind hotar între iarnă şi primăvară.

În calendarul creştin, peste Dochia geto-dacilor s-a suprapus în mod fortuit imaginea Sfintei Eudochia (venerată de bizantini sub numele de Evdokia), o femeie reală, foarte frumoasă şi atrăgătoare, originară din oraşul Heliopolis din Libanul de azi, care şi-a petrecut tinereţea în desfrâu şi distracţii până când a fost creştinată şi botezată de către episcopul Teodot. Eudochia a trăit în timpul când la Roma împărăţea Traian (interesantă paralelă cu Dochia dacilor) şi a primit harul de a face minuni după creştinare.

Astfel, într-una dintre cele mai vechi vatre a Europei, ocultarea sacrului în profan, adâncirea dualismului – un motiv folcloric foarte popular, şi melanjul credinţelor străvechi cu elemente creştine a dus la o personalitate complexă, cu neaşteptate manifestări, pentru cea pe care o cunoaştem, din poveştile bunicilor, sub numele de Baba Cloanţa.

Share